Dor de ce

De 2 saptamani am plecat din micul Bucuresti, de la 40 de grade, de la aglomeratie, de la metrou si agitatie si am ajuns acasa, in locul in care pateul nu mai este felul principal de mancare, in care fructele se gasesc in frigider, iesirile in oras nu mai par ceva neralizabil si umerii imi raman mai goi pentru ca dau grijile in seama altora.

Ma bucur ca sunt acasa, in camera mea mare, ca dulapul meu e iar fercit pentru ca poate vorbii cu doamnele haine, ca rafutrile si biroul sunt iar pline cu canile si farfuriile care imi e prea lene sa le duc la bucatarie, imi place sa simt seara racoarea care intra in camera, imi place sa ies in vechile baruri si locuri ce le frecventam cand eram in floarea varstei.

Imi lipseste agitatie, imi lipsesc iesirile in parc, mersul cu metroul, babele din autobuz, camera mea urata din Bucuresti, cantina din ASE, locurile necunoscute, aglomeratia si chiar vesnicele spaghete Bolognese care eu singura stiu sa le prepat.
Cand voi ajunge in Bucuresti iar o sa uit cum e sa fiu inconjurata de atat zgomot, iar o sa ajung acasa obosita si voi dormi continuu, iar stomacul meu va avea o trauma cand va afla ca mancarea se va imputina, numai gandu ca trebuie sa imi cumpar singura de mancare va mai omora un nerv, iar va trebui sa ma obisnuiesc cu babele de autobuz si cu ispitele care vor fi la fiecare pas (ispite de genu: haine, MC, KFC).

Nici nu stiu de ce imi e mai dor.