Tortul de pe jos

De obicei nu sunt un copil neatent, eu sunt omul cu ordinea si disciplina si ganditul in perspectiva, dar din cand in cand se mai intampla si cate o exceptie.

Saptamana trecut, cuprinsa in ultimul task si cu prietenia dintre membrii echipei, pentru ca era ziua lui Cami, i-am anuntat pe toti, ca vom manca tort, faptul ca vom cumpara sucuri si vom sarbatorii macar putin la locul nostru de intalnire.
Desi metroul nu mergea, si traficul era cu fundu in sus si lumea lua cu asalt ratb-ul, eu tot nu am renuntat si am cumparat tortul. A fost un tort plimbat care nu a patit nimic, nici un tramvai, nici cat l-am carat la camin, nici in metrou, nici cand am urcat scarile cu el si nici atunci cand l-am pus pe scaun nu a patit nimic.
Multumita ca am ajuns inaintea lui Cami, ca astfel surpriza va fi mai mare, mi-am tras si eu inima, mi-am gasit un scaun si am asezat in graba paltonul peste cutia cu tort din dorinta de a nu vedea sarbatorita tortul.
Si cand toti eram la masa, si cand spuneam ca avem o surpriza pentru Cami, cand sa scot cadoul, il aud cum pica. Ochii mi se mareau si nu imi venea sa cred ca chestia aia dulce e pe jos. Restul oamenilor se uitau la mine si nu intelegeau de ce nu fac nimic. Torul era pe jos, a cazut perfect cu fundu in sus.

Probabil daca imi propuneam sa se intample asta nu iesea deloc asa, tortul nu avea cum sa cada exact asa, dar in fond totul a fost amuzant si Cami a avut o surpriza mai putin obisnuita, un tort de pe jos.

Cu toate ca nu a iesit totul perfect sunt mandra de mine ca m-am motivat si m-am implicat in a face o surpriza.